Nu vis de piatră-n nemișcare pură,
nici rece sfinx în cremenea nevinii,
ci, vie, din azurul tău, și crinii
și lebăda-n zăpada lor te fură.
Prin tine, un cutremur cald de linii,
materia palpită și se-ndură,
și lutul prinde zâmbete pe gură
și lacrima ia aurul luminii.
Tu vii din marea Omului iubire,
ce toate le-nmlădie și ‘nfierbântă.
Dezmierzi, și piatra unduie subțire,
tresari, și bronzul freamătă și cântă,
voiești, și sfere noi pe cer se ‘ncheagă,
surâzi, și ochii mărilor se roagă.
Sensul versurilor
The poem celebrates beauty as a powerful, transformative force originating from human love. It describes beauty's ability to soften the hardest materials, inspire life and art, and even influence the cosmos, suggesting its divine nature and profound impact on the world.