Frate,
Ce-ai venit din Essen, în pocale-i soare roș
Bem cu brațe-ncrucișate
După datini din strămoși
I-auzi doina,
Vrajă multă toarnă-n ea, de ani, mereu
Tu privești poza asta
Unde-s draga mea și eu..
Fața asta..
țin la dânsa, precum floarea de cicoare,
iubind soarele,
De-a pururi tot se-ntoarnă către soare:
Nu știu cum să-ți spun
spre dânsa în ce chip m-aduse soarta..
Să-ți citesc din Eminescu:
„Tu nu ești frumoasă, Marta..”.
Mi-a zâmbit.. Citise-acasă,
împins și el de vreo iubire,
Din poetul țării noastre cel mai mare-o tălmăcire.
Dezvelind o poză veche cu o față de departe,
A-nceput să-mi spună-n șoaptă niște versuri fără moarte:
„Îndrăgi flăcăul fata,
Ea pe altul îl iubea..”
Versurile lui un cântec de pe Rin le însoțea.
Și prin tot ce-aveau ca oameni, una ne sminteam noi doi.
Eminescu și cu Heine se-nfrățiseră prin noi.
Chipurile dragi din poză le-am schimbat.
Și câte-o carte
Despărți-ne-vom
dar versul ne-o lega și mai departe.
Sensul versurilor
Piesa explorează legătura profundă dintre doi prieteni, cimentată prin poezie și amintiri comune. Ei găsesc o conexiune spirituală prin intermediul lui Eminescu și Heine, depășind barierele culturale și temporale. Versurile subliniază ideea că, deși viața îi poate separa, versurile și amintirile îi vor lega mereu.