S-a așezat la răspântia exilului său
și își contemplă palmele care-și pierdură
linia vieții, el ar fi vrut s-alinte
memoria-i blănoasă, mai dulce ca dogoarea,
dar nimeni nu-ndrăznește să-i spună c-a murit
lăsându-se-ntr-o zi mai greu pe-un clin al sufletului său.
Dar stând pe loc, acolo unde stă un obelisc
cu spaimă înălțat, el știe oare
că pleoapa își ia zborul când pasărea o cheamă
și că în craniu-i năucit urzici
și scorpioni, pentru un strop de rouă,
se-ncaieră pe viață și pe moarte?
Sensul versurilor
Piesa descrie un personaj aflat la finalul vieții, contemplând pierderea și exilul interior. El este pietrificat de amintiri și regrete, incapabil să mai simtă sau să acționeze.