Într-a nopții pace ei sărbătoresc
Până când în aer stelele albesc.
Dar atunci în sala cea de sărbătoare
Acoperit de răni un ostaș apare
— „Hanul cu tătarii vin p-acest pământ
Și îl schimbă-n doliu și-n trist mormânt!”.
Astfel zice bravul și sub răni s-abate.
Domnul îl sărută și cu bunătate
Zice: — „Mergi d-alină nobilul tău chin
P-al meu pat molatic în repaos lin!”.
Danțul urmă cursu-i: muzicile sună.
Ștefănică-vodă dănțuie c-o jună.
— „Dulce copiliță! Ștefan îi zicea,
Vrei să-ți dau coroana și cu viața mea?”
— „De voiești, o, doamne, dulce să-mi fii mie,
Lasă desfătarea, mergi la bătălie!”.
Domnul stă pe gânduri, pare rușinat.
Cheamă căpitanii.. Toți a-ncălecat.
Zboară la Coroba, pe tătari lovește,
Îi fărâmă crâncen și pe mulți robește.
D-acolo se-nturnă către mândra sa
Și cu-a lui coroană îi dă mâna sa.
Sensul versurilor
Piesa relatează un moment crucial din istoria Moldovei, când Ștefan cel Mare este avertizat despre invazia tătarilor în timpul unei sărbători. Inspirat de o tânără, el alege datoria față de țară în locul plăcerilor, înfruntă și învinge inamicul, demonstrând patriotism și curaj.