Dacă primăvara vine, toți încep a lor cântare
Prin a ne vorbi de rouă și de-a vântului suflare,
Sau punând privighetoarea ca să cânte-ntr-un dafin,
O rimează foarte lesne c-un melodios suspin;
Fluturii vin mai la urmă, legănați pe aripioare;
Văile sunt însmăltate, câmpurile-ncântătoare;
Vântul cu dulceață suflă, păsările ciripesc:
Mii de șoapte, mii de cânturi, mii de flori ce-mbălsămesc!
Pretutindeni sunt parfume, crini suavi sau roze dalbe,
Vorbă ce-a fost născocită ca o rimă pentru albe,
Și spre culme-a poeziei, ne vorbesc de câte-un dor,
Ca să bată astfel câmpii puțintel și în amor!
Dacă vine apoi seara, dânșii scot ca din cutie
Stelele nenumărate, plus o lună argintie,
Plus un cer senin, și-n fine, un zefir armonios
Îngânându-și a lui voce cu pârâul tânguios!
Iarbă verde! Aer dulce! Cer senin! Biata natură,
Iată tot ce văd în tine! Focul sacru nu se fură!
Sensul versurilor
Piesa celebrează frumusețea naturii și a poeziei, subliniind elementele idilice ale primăverii și ale serilor senine. Ultimul vers introduce ideea unui "foc sacru" inefabil, sugerând că esența naturii și a inspirației nu poate fi atinsă sau furată.