Pe-o coastă abruptă de munte,
Lumina pătrunde pieziș,
Iar cerul e-un păienjeniș
De raze-n șiraguri mărunte
Ce-atârnă de nori în ghirlande
Și-n grupuri ce par alemande
Se-aruncă-n frunziș.
Și-s frunzele-adânc luminate,
Și-s florile prinse-n hotar
De stâncă și-un aer mai clar
Decât purități deghizate,
Cu petele-ascunse-n nimic
Și ochi tributari unui tic
Ce pare ilar.
Sub zâmbetul meu, sus, pe munte,
Se-adună o turmă de nori
Și-s baciul cuprins de fiori
Ce-i caută-n inimă punte,
Dar nu pot fiorii să știe
Că eu sunt hotarul, iar mie
Îmi sunt dor de zori.
Daniel Vișan-Dimitriu
(Vol. “Cântecul visurilor”)
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj montan idilic, surprins în lumina zorilor. Naratorul se identifică cu hotarul, granița dintre realitate și visare, exprimând un dor profund după frumusețea efemeră a momentului.