Mi-am întâlnit iubirea-ntr-o grădină.
Stătea, înfrigurată, pe-o tulpină,
Iar ochii-i trişti, pierduţi în largul zării,
Îi ofereau tulpinii roua mării.
– Ce faci, de ce eşti tristă, de ce plângi?
Ce n-ai putut, iubire, să înfrângi?
Cum, tocmai tu, crăiasă-n Univers,
Să laşi zăpezii lacrimi de neşters?.
Ea m-a privit şi am simţit, deplină,
Puterea unei raze de lumină
Ce se-abătuse peste sinea mea,
Prin minte, suflet, sânge.. şi-mi vorbea:.
– Vezi tu, eu nu sunt tristă, dar deplâng
Atâtea câte-n iarnă se mai frâng
Şi frigul lor de mine le desparte,
Dar le păstrează vii, în trupuri moarte.
Doar i-am zâmbit. Simţeam iubirea vie
În trupul meu: se dăruise mie.
Aveam doar alb în jur, un cer senin
Şi-n aer un miros de rozmarin.
Sensul versurilor
Piesa descrie o întâlnire melancolică cu o entitate tristă într-o grădină, care deplânge pierderile iernii. Vorbitorul simte o conexiune profundă și iubire, găsind frumusețe și viață chiar și în mijlocul albului și al frigului.
