De aur ceață, apusul luminează
Fereastră largă. Manuscris muncit
Așteaptă, încărcat de infinit.
Pe Domnul în penumbră, îl creează.
Un om pe Dumnezeu îl zămislește.
Bărbat cu ochii triști, un smead evreu.
Îl poartă timpul, râu purtând mereu
În reci vâltori o frunză. Nu-l oprește
Ăst gând, ci stăruie și-l cizelează
Pe Domnul migălos, cu sârguință.
Din slăbiciunea lui, din neputință,
Se nevoiește prin cuvânt să-l vază.
I-a fost iubirea naltă hărăzită,
Ce nu așteaptă-a fi împărtășită.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea creației lui Dumnezeu prin prisma gândirii umane, reflectând asupra efortului intelectual și spiritual al lui Spinoza. Sugerează că înțelegerea divinității este un proces continuu, modelat de slăbiciunile și aspirațiile umane.
