Nu știu ce nume am. Eu nu sunt Borges
(Pierit-a Borges în La Verde, împușcat),
Nici Acevedo, ce visează-o bătălie,
Nici tata, aplecat deasupra unei cărți
Ori moartea așteptând-o-n zorii zilei,
Și nici Haslam, versete descifrând
Din Evanghelii, de Northumberland departe,
Nici Suarez, cu plutonul de lancieri.
Sunt numai umbra-aceea proiectată
De-aceste umbre dragi amestecate.
Memoria lor sunt, dar eu sunt altul.
Cel care-a fost, ca Dante Alighieri
Și noi ceilalți, în straniul Paradis
Și-n multele Infernuri necesare.
Sunt trupul și sunt chipul nevăzute.
Sunt, când se-ncheie ziua, resemnatul
Care cuvintele le potrivește
Altfel decât de obicei sunt folosite,
Spre-a înșăila povești ce istovesc
Domeniul denumit literatură.
Sunt cel ce enciclopedia consultă,
Școlarul întârziat cu păr cărunt,
Sunt prizonierul unei încăperi
De cărți ticsită fără de cuvinte,
Care-ntr-un colț scandează temător
Un hexametru învățat cândva,
Sunt cel ce vrea să mântuiască-o lume
A focului și-a apelor Mâniei
Cu puțințel din Fedru și Virgiliu.
Trecutul mă-mpresoară cu imagini.
Și amintirea bruscă sunt a sferei
Din Magdeburg, a unor sacre rune.
Sunt un distih de Angelus Silesius.
Sunt cel ce mângâierea o cunoaște
De-a-și aminti de clipa fericită.
Sunt uneori nespusă bucurie.
Sunt cel ce știe că e doar ecou.
Sunt cel ce vrea să moară-n întregime.
Sunt poate cel ce ești și tu în vis.
Sunt lucrul care sunt. A spus-o Shakespeare.
Sunt ce-a rămas din șirul de netoți
Și de fricoși ce-am fost cândva pe rând.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema identității și a sinelui prin prisma memoriei și a influențelor culturale. Eul liric se definește prin negarea unor identități specifice și prin afirmarea apartenenței la un patrimoniu cultural vast, sugerând că identitatea este fluidă și construită din fragmente ale trecutului și ale experienței umane colective.