Alexandru Vlahuţă – Viforul

I.
Dumitru-și mai număr-o dată
cei „doispre’ce lei ș-o bucată”,
Gândește, se scarpină-n cap:
„Că multe mai sunt și la casă!
Nu-i una, să dau și să scap.
Nevastă și nouă copii,
e gloată, și gurii nu-i pasă,
ea cere mereu; fă ce știi,
Aleargă, din piatră să scoți,
să dai de mâncare la toți! ”
La sanie juncii înjugă,
Și-și face din traistă glugă.
Se-nchină. „Rămâi sănătos! ”
— Faci rău că te-ntorci pe-așa vreme:
A nins astă-noapte vîrtos;
Și nu vezi ce vânt s-a stârnit? …
— Mi-s juncii voinici, nu te teme,
Pe viforul cel mai cumplit
Încarc, și-ți pornesc unde vrei,
Și n-am nici o grijă cu ei.

II.
Pe alte tărâmuri te-ai crede:
Nici cer, nici pământ nu se vede.
Vârtejuri, urlând, se răpăd
Și munți de zăpadă ridică,
E ceas de pieire — prăpăd.
Și omul îndeamnă mereu,
Plăvanii troianul despică,
Și-ntind, să se rupă, din greu,
Căci și ei au suflet, și lor
De tihna de-acasă li-i dor.
În bocetul vântului cine
Te cheamă? … Nu-s glasuri străine…
„Dumitre! … Tătucă! … Nu vii? …”
El caută-n zări, ca prin sită,
Să-și vadă… nevastă, copii.
Văzduhul îi pare de foc…
În valuri, zăpada, stârnită,
Ca marea-l îngroapă pe loc.
Deasupra-i troienele cresc,
Și glasuri de vânt îl bocesc.