John Keats – Odă Toamnei

Ah, anotimp fertil, înceţoşat,
Prieten drag al soarelui cel blând;
Cu el conspiri şi-aţi binecuvântat
Cu roade viţa pe sub ştreşini stând;
Şi-n pomii casei mere aţi adus,
Iar fructele le coaceţi negreşit;
Umflaţi dovleci, iar în alune-aţi pus
Sâmburi dulcegi; şi aţi îmbobocit
Pentru albine nişte florii târzii,
De parcă vara nu s-ar mai sfârşi,
Şi-n faguri multă miere s-a depus.
Cine n-ar şti belşugul tău deplin?
Căutători te-observă uneori
Cum şezi în tihnă în hambarul plin,
Cu păru-n vânt, cu ochi scăpărători;
Sau dormi pe brazde ce te proslăvesc,
În aburii de mac, şi coasa ta
Fereşte-acele flori ce se-mpletesc;
Ori ca secerătorii stai, aşa,
Cu capul greu, peste pârău plecat;
Sau urmăreşti cum picură-nspumat
Cidrul din teasc când mere se strivesc.
Unde s-a dus al Primăverii cânt?
Să nu-l jeleşti, şi tu ai melodii, –
Când norii vin şi-al zilei zel s-a frânt,
Şi-mbujorezi şi mirişti şi câmpii;
Căci ai ţânţari care bocesc în cor
Prin sălcii ce pe râu s-au pripăşit,
Care tresar când vântul s-a iscat;
Şi miei maturi ţipând lângă izvor;
Greieri cântând; şi-n curte, întreit,
O pitulice fluieră grăbit
Şi tril de rândunele s-a înălţat.