O, cât de vesel la Roma mă simt! Cu gândul la vremea
Când, dincolo-n nord, tulburea zi m-apăsa.
Cer neguros și greu se lasă peste creștet,
Ștearsă, informă, lumea zăcea lângă cel ostenit.
Zbuciumatului cuget, căile sumbre pândindu-i,
Mut mă pierdeam în adâncul eului meu.
Azi, un văzduh mai senin îmi învăluie fruntea,
Febus, divinul învie forme, culori.
Noaptea de stele sclipește, răsună de cântece blânde.
Mai limpede luna străluce ca ziua din nord.
Ce fericire mi-e dat să trăiesc, eu, muritorul!
Vis e? Oaspe sunt oare în casa-ți, Jupiter tată?
Iată, culcat la pământ, eu înalț rugătoarele brațe
Către genunchii-ți. Ascultă-mă, Jupiter Xenius!
Cum am pătruns? Nu pot spune; Hebe îl prinse
Pe călător și-l duse-n boltitele săli.
Vreun erou poruncit-ai, sus, în palat, să conducă?
Greș dete mândria? Iart-o! Lasă-mi dobânda greșelii,
Fiica-ți Fortuna și ea, cu toane de fată,
Cele mai splendide daruri împărtășește.
Zeu ospeției tu ești? Nu-l azvârli dar pe oaspe
De pe semețul Olimp, iar, înapoi, pe pământ!
„– Poete, -n ce munți te-ncumeți? – Iartă! Înaltul,
Capitolinicul munte, Olimp e, și-acesta.
Lasă-mă Jupiter, sus; iar Hermes cândva mă conducă
Pe la mormântul lui Cestius, blând, către Orcus.
Sensul versurilor
Poezia exprimă o transformare interioară și o stare de fericire resimțită la Roma, în contrast cu melancolia anterioară. Vorbitorul se simte copleșit de frumusețea și măreția locului, invocând divinități și exprimându-și recunoștința.