În tăcere se-adunară
Norii deși pe chipul meu;
Soarta-nciudată, iară
Mă amenință din greu…
Am s-o-ntâmpin cu răbdare?
Îi voi mai păstra dispreț?
Voi avea ne-nduplecarea
Mândrei mele tinereți?
După-o viață zbuciumată,
La furtuni nepăsător,
Poate și de astă dată
Aflu țârmul salvator…
Dar presimt de azi, și sânger,
Ceasul neînduplecat,
Și-ți strâng mâna ta de înger,
Cât e vreme, înc-o dat’.
Blând, cu-a vocii tale vrajă
Bun rămas, șoptește-mi dar,
Și privirea ta gingașă
Pleac-o trist, ridic-o iar;
Amintirea veșnic vie
Inimii ce-i ține loc
De speranță, de mândrie
Și de-al tinereții foc.
Sensul versurilor
Piesa exprimă presimțirea morții și acceptarea inevitabilului. Vorbitorul își ia rămas bun, prețuind amintirile și legăturile din viața sa, în ciuda tristeții iminente.
