Aleksandr Puskin – Călărețul de Aramă

Capitolul II
(Fragmente)
Dânsul s-a oprit,
Porni-ndărăt, s-a-ntors pripit,
Se uită…merge…iarăși cată;
Aici, a cunoscut ușor,
E locul unde-i casa lor;
Și iată sălciile, iată
Aici fu poarta lor odată;
De ape dusă va fi fost.
Dar unde-i casa? Prins de umbre.
E copleșit de gânduri sumbre
Pândește-n jur, stă lângă pom.
Vorbește cu el însuși tare
Și dintr-o dată bietul om,
Lovind cu palma fruntea-i mare,
A hohotit.
Peste oraș,
Peste-al său zbucium se lăsase
Întunecimea nopții joase;
Dar oamenii-n al lor sălaș
Până-n târziu nu mai dormiră,
De toate câte-au fost vorbiră
Cu spaimă.
Raza dimineții,
De după norii vlăguiți
Și palizi, leneși, risipiți,
Sclipi prin vălul rar al ceții
Deasupra capitalei. Ea
Oricât din înălțimi privea,
Nici urmă n-a găsit din toate
Nenorocirile de ieri,
Căci orice rele și dureri
Erau în purpuriu scăldate.
În rânduiala din trecut
Îndată toate reintrară;
Pe străzi, uitând ce-a petrecut,
Norodul forfotește iară.
Iar lumea de slujbași zeloși
De prin nocturne adăposturi
Ieșea și se ducea la posturi
Neguțătorii inimoși
Cutezători, fără mâhnire,
Își deschideau subsolul gol,
Prădat de-a Nevei năvălire;
Să treacă, socotind domol,
În seama celui ce aproape-i
Tot ce-au pierdut pe urma apei
Grozave. Bărcile încet,
Pe urma apelor plecate,
Erau din curți acum cărate.
Iar contele Hvostov, poet,
Iubit de cer, precum aieve-i,
Cânta deja cu-avânt ușor
În vrednic stih nemuritor
Năpasta țărmurilor Nevei.