Te-ai aplecat milos ca pe o rană,
Spre cei umili, şi-ntreaga suferinţă
A vieţii-ai înfăşat-o în credinţă,
Şi-ai sărutat mizeria umană.
Din lumea ca o floare putrezită
Pe care doar păcatul o încinge,
Zbătându-se în resemnare când învinge
Destinul peste viaţa înnegrită.
Păcatul, crima, furtul, nebunia
Târâte-s fără voie-n frenezia
Fiinţei ce confundă cerul şi infernul, —.
Şi bietul om învins când se prosternă,
Simte-n sărut iertarea cea eternă
Pe care-o dă cu milă El, eternul.
Sensul versurilor
The poem reflects on the themes of suffering, sin, and redemption, drawing parallels to Dostoevsky's exploration of the human condition. It suggests that even in the depths of despair and sin, there is a possibility of forgiveness and eternal salvation through compassion.