Din fiecare veac coboară un cal să ronțăie statui,
zadarnic încercați să-mi puneți pe limbă lipitori abstracte,
orgoliul meu e să-mi plimb rana într-un vagon de clasa-ntâi,
norii ghimpați să-i trec în silă ca îngerul lipsit de acte.
apoi să car pământ cu gura peste orașele din zori,
în piei de iepure ghitara să mi-o îmbrac, să vină câinii,
s-aud cum rup din ea și pieptul să-mi cadă între cerșetori
ca o monedă azvârlită de sus, din turnurile pâinii.
Hai, secerați genunchii iernii să nască numai vineți fulgi,
un dans de gropi se-ncinge-n ceruri de parcă m-ar chema la nuntă,
forțați un trandafir să are, tăiați-i unghiile lungi
și-mbălsămați privighetoarea, căci, vai, privighetoarea cântă!
Sensul versurilor
Piesa explorează suferința și sacrificiul artistului într-o lume brutală. Privighetoarea, simbol al artei, este supusă unor chinuri, dar continuă să cânte, sugerând rezistența și puterea creatoare în fața adversității.