Precum, îndepărtând ce-i prisosință
din piatra dură,
apare-un chip ce crește pe măsură
ce piatra dă-napoi sub stăruință,
tot astfel bunătatea, tăinuită
în sufletul ce tremură ca mlaja,
stă sub prisosul trupului, sub coaja
sălbatică și aspră, nemuncită.
Doar vouă, doamnă, de vă stă-n putere
să-mi subțiați surplusul până piere:
eu nu am forță-asupra-mi și nici vrere.
din Poezii, traducere de C. D. Zeletin
Sensul versurilor
Poezia explorează ideea că bunătatea este ascunsă sub o aparență aspră, similar cu un chip sculptat într-o piatră. Vorbitorul își dorește ca o forță exterioară să îl ajute să își dezvăluie bunătatea interioară.