S-a stins viața falnicei Veneții,
N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri;
Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,
Pătrunde luna, înălbind pereții.
Okeanos se plânge pe canaluri..
El numa-n veci e-n floarea tinereții,
Miresei dulci i-ar da suflarea vieții,
Izbește-n ziduri vechi, sunând din valuri.
Ca-n țintirim tăcere e-n cetate.
Preot rămas din a vechimii zile,
San Marc sinistru miezul nopții bate.
Cu glas adânc, cu graiul de Sibile,
Rostește lin în clipe cadențate:
„Nu-nvie morții – e-n zadar, copile! „
Sensul versurilor
Poezia descrie Veneția ca un oraș decăzut, comparat cu un cimitir. Orașul, odată falnic, este acum învăluit în tăcere și melancolie, iar ecoul trecutului său glorios se aude doar prin plângerea oceanului și bătăile sinistre ale ceasului.