Glasul plăcerei dulce iubit
Cheamă gândirea pe a mea frunte,
Ce zboară tainic ca și o luntre
În oceanu-i nemărginit.
Stelele toate îngeri îi par,
Îngeri cu aripi strălucitoare,
A căror inimi tremurătoare
Candele d-aur nouă mi-apar.
Falnică-i pare legea Creării,
Lumi ce de focuri în lumi înot,
Candeli aprinse lui Zebaot,
Ce ard topirei și renvierei.
Dar mai puternic, mai nalt, mai dulce
Îi pare legea de a iubi,
Fără ea nu e de a trăi,
Fără ea omul ca stins se duce.
De-aceea nu voi ca eu să fiu
Pală idee-a Dumnezeirei,
Șotă copilă a nesimțirei,
Foc mort ce pare a arde viu.
Ci voi să-mi caut pe-ntinsa lume
O frunte albă să o dezmierd
Și-n ea gândirea mea să o pierd,
Cum pierde-un ecou pribeagul nume.
Să-ncunun capul unui iubit
Cu vise d-aur în rai țesute,
Până ce ginii necunoscute
Mi-ar rumpe lanțul d-a fi trăit.
Sensul versurilor
Piesa explorează dorința de a iubi și de a trăi intens, în contrast cu o existență lipsită de sens. Poetul își exprimă aspirația către o iubire profundă și transformatoare, care să-i depășească condiția umană limitată.