Stă țeapăn
În buza peșterii
Și ascultă căderea de pietre.
Atins de copita stelei
Sau de pana vântului,
Sau poate doar din nevoia de echilibru
Se prăvale câte un bolovan
Rar, o dată pe an.
Pustnicul, cu mâna dibace,
Leagă căderile una de alta,
Făcând o bură continuă
De piatră,
Afară din timp.
Uneori îl apucă spaima
Ascultând huruitul pietrei
Dornice de adânc:
De nu s-ar termina muntele,
Înainte de-a apuca
Să-l gândesc tot!
Sensul versurilor
Piesa descrie un pustnic care trăiește în izolare, conectat profund cu natura și contemplând trecerea timpului. El găsește un sens în evenimentele mici și efemere, legându-le într-o înțelegere mai amplă a existenței, dar este și bântuit de spaima finitudinii.