Pe-ntâia zăpadă pășesc în neștire,
Cu agere doruri și-avânturi duium.
Și seara albastră cu steaua subțire,
Încet luminează hoinarul meu drum.
Lumina sau umbra a prins să se cearnă?
Prin crânguri cocoșii sau vântul dă glas?
Nu știu, pretutindeni pe câmpuri e iarnă,
Sau stoluri de lebede mute-n popas?.
Tu albă minune, tu limpede seară!
Fierbinți mi-s obrajii de gerul din crâng.
Răchitele zvelte cu sânii afară,
Îmi vine deodată la piept să le strâng.
O, codrul ce-n pâclă cinchit pirotește!
O, ninsele lanuri sub teafăr îndemn!
Îmi vine în brațe s-apuc voinicește,
Frumoasele sălcii cu șolduri de lemn.
Sensul versurilor
Poezia descrie o plimbare solitară prin peisajul hibernal, reflectând asupra frumuseții și misterului naturii. Naratorul își exprimă dorința de a se conecta cu elementele naturii, simțind atât frigul iernii, cât și o căldură interioară.