Rătăcesc pe întâia zăpadă
Cu chiote-n inima grea.
Seara, cu o lumânare albastră
Mi-a luminat drumul ca o stea.
În pădure cântă vântul sau cocoșul sălbatec?
Nu știu: lumina sau întunericul a venit?
Poate, în locul iernii, pe câmpuri
Păsări de-argint au poposit.
Ce frumoasă ești, albă nesfârșire.
Gerul îmi schimbă sângele-n foc și-n șuvoi.
Îmi vine să strâng lângă piept
Arborii goi.
Minune a pădurilor pure,
Bucurie a zăpezilor curate,
Îmi vine să mângâi coapsele
Sălciilor pe ape plecate.
Sensul versurilor
Piesa descrie o plimbare solitară prin zăpadă, într-o atmosferă melancolică și contemplativă. Naratorul reflectă asupra frumuseții iernii și a conexiunii sale cu natura, simțind o atracție profundă față de peisajul hibernal.