Nu cădea tu, steaua mea subțire,
Prăpădind mănunchi de raze reci,
Căci acolo-n fund de cimitire,
Inimile nu mai bat în veci.
Luminezi prin stepe și prin vremuri,
Umplând pacea câmpului, spre zori,
Sufletul de friguri mi-l cutremuri,
Ca strigarea dușilor cocori.
Înălțându-și creștetul de sfântă
Peste culmi și cânturi și tăceri,
Aud iar cum nu știu cine cântă
Despre toate câte-ai fost mai ieri.
Toamna asta-n aur îmbrăcată,
Din acești mesteceni fără chip,
După cei ce i-am iubit odată
Plânge-ncet cu frunze pe nisip.
Știu, ah, știu! Curând-curând în seară
Și din vina nimănui, mereu,
Sub grilaj de schijă funerară
Trebui-va ca să zac și eu….
Se va stinge flacăra din vatră,
Inima întoarce-se-va-n praf,
Buni prieteni îmi vor pune-o piatră
Și-or rima un vesel epitaf.
Dar privind tristețea și mormântul,
Pentru mine-aș scrie, definitive:
Și-a iubit el țara și pământul
Cum iubește crâșma un bețiv.
1925
Sensul versurilor
Piesa exprimă o melancolie profundă și o acceptare a morții. Poetul contemplă trecerea timpului, frumusețea naturii și inevitabilitatea sfârșitului, exprimându-și dragostea pentru țară într-un mod neconvențional.