De vedenii prin poiană
Luna mrejele-și încarcă
Măgdălina din icoană
A zâmbit a râde parcă.
Supărarea cui se-arată?
Ce trufie se revoltă?
Seara ochii și-i dilată,
Luna șovăie pe baltă.
Viforul pornit în pripă
Zvârle picuri de sudoare.
Știma codrilor cu-n țipăt
Vântului în cârcă-i sare.
Moartea briciul și-l ascute.
Măgdălina plânge-aproape.
Crede rugii mele mute,
Tu ce umbli prin hârtoape.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă nocturnă misterioasă și melancolică, plină de simbolism. Natura personificată și prezența Măgdălinei sugerează o meditație asupra efemerității vieții și a inevitabilității morții, într-un cadru rural românesc.