Tărâm al ploii și-al furtunii
Al migratoarelor tăceri,
Ți-e ruptă-n două pâinea lunii,
Uitată singură pe cer.
Pe șanțuri lobodele-și sună
La vânt cănacii zmeurii.
Pe-un vârf de nour, ca o prună,
O stea se pârguie-n tării.
Din nou, pe-același drum de țară
Colind, cu tot infernul tău,
Și holdele de primăvară
Mi-aduc mireasmă dinspre tău.
Pe mlaștini, dansul vag al ceții…
Dar și sub norul cel mai des,
Un inefabil al vieții
Îți umple dâlmele pe șes.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj natural melancolic, dar și o călătorie interioară. În ciuda dificultăților și a singurătății, există o speranță subtilă și o frumusețe inefabilă prezentă chiar și în cele mai întunecate locuri.