Edgar Allan Poe – Viermele Biruitor

Iată! E o noapte de gală
În aceste din urmă veleaturi severe!
Sodom de îngeri stau într-o sală,
În marmure, întunecați de durere,
Ca să privească la joc
De nădejde și de nemângâiere,
Pe când orchestra, din loc în loc,
Suspina muzica din sfere.
Mimi, cu chipul celui Prea-Înalt,
Șoptesc și mormăiesc rar,
Și zboară dintr-un loc în alt,
Păpuși, ce intră și dispar
La porunca a mari forme ce flutură
Mutând scena iar și iar,
Pe când aripa lor de condor scutură
Nevăzutul amar.
Oh, da, drama asta-mpestriță
Nici că se poate uita!
Cu fantoma ei, în veci fugarită,
De-o gloată, ce n-o va-nvăța,
Printr-un cerc, ce se-ntoarce ne-ncetat
La loc, în sinea sa.
Și Nebunie multă, și încă mult Păcat
Și Groază sunt intriga sa.
Dar iată, printre mimi acum
Un trup, târâș intrând:
Ceva roș-sânge-și face drum
Prin scena străbătând.
Se zbate, zbate: -n frigul morții,
Cad mimii, rând pe rând,
Și îngerii plâng, văzându-i colții
De sânge sângerând.
Stinsă, stinsă tutindeni lumina
Și pe orice trup tremurător,
Giulgiu mortuar, cortina
Cade cu vuiet asurzitor
Pe când îngerii, palizi, Sodom,
Ridicându-se, afirmă-n cor
Că jocul este tragedia „Om”
Și ecoul ei Viermele Biruitor.