Edgar Allan Poe – Corbul

Cândva, într-un miez de noapte grav, cum m-aplecam, trist și firav,
Pe niște-adânci și rare scrieri dintr-un de mult uitat izvor,
Cum stam aproape dormitând, aud un sunet răsunând
Ca al cuiva ușor batând, batând la ușa mea-n pridvor.
„E un oaspete” – mi-am zis atunci – „batând la ușa mea-n pridvor.
Aceasta e și-atâta dor”.
Ah, îmi aduc aminte clar, era-n amarnicul brumar
Și spectrul firelor de jar murea în umbra pe covor.
Mut, așteptam a zilei zare; în van cercasem alinare
În cărți, durerii mele-amare, durerii mele de Lenore,
De rara și frumoasa fata cu numele, în cer, Lenore,
Aici, pe veci, nume de dor.
Și foșnetul mătăsii grele a purpuriilor perdele
Ma-nfiora cu un fantastic și nemaîncercat fior
Cât, spre-a da inimii batând răgaz, mi-am zis și-acum în gând:
„E poate-un oaspete cerând lăcaș la ușa mea-n pridvor
Un oaspete târziu cerând lăcaș la ușa mea-n pridvor.
Aceasta e și-atâta dor.”.
Și foșnetul mătăsii grele a purpuriilor perdele
Ma-nfiora cu un fantastic și neîncercat fior
Cât, spre-a da inimii batând răgaz, mi-am zis și-acum în gând:
„E poate-un oaspete cerând lăcaș la ușa mea-n pridvor.
Un oaspete târziu cerând lăcaș la ușa mea-n pridvor.
Aceasta e și-atâta dor”.
Ci sufletu-mi crescu pe loc, și fără-a pregeta de loc
„Domnule” – am zis, „sau Doamnă, iată, iertați-mi vina, vă implor,
Dar fapt e că stam dormitând și-atât de-ncet ați fost sunând,
Ș-atât de-ncet ați fost batând, batând la ușa mea-n pridvor,
Încât nu mi-am dat seama”. – Aici, deschid larg ușa la pridvor,
Bezna era și-atâta dor.
Adânc în beznă pătrunzând, am stat mult timp scrutând, gemând,
Sperând, visând visări pe care nu le-a-ndrăznit vrun muritor.
Tăcerea chiar, n-a fost curmată, și pacea n-a fost tulburată
Și-un cuvânt singur spus o dată a fost cuvântul stins „Lenore!”
Pe-acesta-l murmurai și-un echo mi-ntoarse murmurul „Lenore”
Aceste chiar, și-atâta dor.
Dar întorcându-ma-n odaie, cu sufletul arzând văpaie,
Am auzit iar o bătaie, dar parcă mai puțin ușor.
„Desigur” zis-am, „ceva este la un canat de la ferestre,
Să cercetez, să văd ce este, și taina asta s-o explor;
Să dau răgaz inimii mele, și taina asta s-o explor:
E vântul și atâta dor”.
Atunci dau drumul la fereastră, când fâlfâind, cu-o umbră vastă,
Intră un corb măreț din sfinte vremi ce s-au dus demult în zbor.
El nici măcar din cap nu dete, nu pregeta și nici nu stete,
Ci ca un chip de lord sau lady, sui pe-al ușii caprior,
Sui pe-un bust al zeei Pallas, pe-al ușii mele caprior;
Sui, șezu, și-atâta dor.
Ci neagra pasăre plecând spre zâmbet întristatu-mi gând,
Prin gravul și solemn decorum al mândrei sale-nfățișări:
„Tu, deși creasta ți-este rară” – strigai – „nu ești un pierde-vară,
Spectral lugubru și vechi corb plutind pe-a nopții adieri!
Ce domnesc nume proți pe-a nopții plutoniene adieri?”
Răspunse Corbul: „Nicăieri”.
Mult mă miră cuvânt atât de clar la zburător urât.
Deși răspunsu-avea puțin rost și puține-apropieri,
Căci cine, oare, poate crede, că muritor pe lume vede
Corb sau alt animal ce șede pe ușa unei încăperi.
C-un nume așa ca „Nicăieri”?.
Dar corbul meu stând solitar pe bustul placid, zise doar
Acest cuvânt ce risipea tot sufletu-i în adieri.
Nici alt cuvânt nu proferă, și nici o pană flutură,
Până ce buza-mi murmură: „Alți prieteni și-au laut zborul ieri;
Și el pleca-va mâine-aiuri, ca și nădejdile-mi de ieri”
Dar corbul zise: „Nicăieri”.
Trezit la freamătul produs de-un grai atât de bine spus,
„Desigur” – zis-am – „ce grăiește a miezu-ntregii sale-averi,
Răpit unui poet sihastru pe care-amarnicul Dezastru
L-a-mpins mai aspru, tot mai aspru, la cântul marii sfâșieri;
Pân’ ce troparu-i capătă isonul marii sfâșieri,
De Niciodată-Nicăieri”.
Dar Corbul încă aplecând spre zâmbet întristatu-mi gând,
Trasei un jet cu perne lângă ușa cu chipu-acestei fieri,
Și-n catifele afundând tot trupul, înnodai curând
Un gând de altul, cugetând la pasărea din alte eri,
La ce acest spectral, sinistru, augurul corb din alte eri,
Rostea prin graiu-i: „Nicăieri”.
Ședeam, acestea cumpănind, dar nici un sunet nerostind
Spre pasărea ai cărei ochi ardeau în sânul meu, stingheri;
Aceste și-alte frământând, și capu-alene aplecând
Pe-al pernei vioriu veșmânt, lucind de-a lămpii mângâieri,
Veșmânt vioriu, pe care ea, sub ale lămpii mângâieri,
Nu-l va atinge nicăieri.
Aerul fu mai albăstrui, vibrat din tainice cătui
De serafimi al căror pas sună ușor printre tăceri:
„Nemernice, iată” – am zis – „prin îngeri Domnul ți-a trimis
Uitare uitare și nepenthes de-acea Lenore-a ta de ieri,
Oh, soarbe, soarbe-acest nepenthes, și uită pe Lenore de ieri”
Răspunse corbul: „Nicăieri”.
„Profete” – am zis, „duh necurat, profet sau drac împielitat,
Ori ca Satana ori Furtuna te-au dus pe-aceste adieri,
Fără nădejdi dar ne’mblânzit, pe-acest pustiu pământ vrăjit,
Pe locu-acesta bântuit, ci spune-mi, spune, dacă speri:
Mai e balsam în Galaad? Ci spune-mi, spune, dacă speri!”
Răspunse corbul: „Nicăieri”.
„Profete” – am zis, „duh necurat, profet sau drac împielitat,
Pe bolta de deasupra noastră, pe Dumnezeul ce-l reveri,
O, spune sufletului meu bătut de jale de-i e dat
Să-mbrățișeze-o fată sfântă cu numele Lenore în ceri,
O rara și frumoasa fata cu numele Lenore în ceri?”
Răspunse corbul: „Nicăieri!”.
„Cu acest cuvânt, hai, te desparte” – strigai sărind – „cobe, departe
Du-te-n furtună și în noaptea plutonianei adieri:
Nu lăsa pană mărturie minciunii ce mi-ai spus-o mie.
Și singur sufletu-mi rămâie, și de pe bust, din ușa, pieri!
Și smulge pliscul tău din sânu-mi; ia-ți umbra-n altă parte, pieri!”
Răspunse corbul: „Nicăieri”.
Și corbul, prins cu-o gheară adâncă, îmi șade încă, -mi șade încă,
Pe bustul palid al Palladei din ușa-acestei încăperi;
Și cu a ochilor săi rază, el pare-un demon ce visează.
În timp ce lampa desemnează jos, umbra-i în învăpăieri.
Iar sufletu-mi din umbra asta, ce fâlfâie-n învăpăieri,
Nu va să zboare nicăieri.”