Efrain Barquero – Trăiește Fazanul

În liniștea penelor sale trăiește fazanul,
pasărea izvoarelor sacre,
a desimilor adânci ale căror culcușuri lucesc sub umbră
fructelor desăvârșite, ce se nasc și mor singure
și care n-au fost culese nicicând – precum o miere părăsită.
Prinț al amintirilor, gătit în radiantele culori ale fericirii
– ești șofran, aur, picătură purpurie destinului,
acolo unde zbori în visul apăsător al mătăsii dorminde,
în singurătatea imprevizibilului pe care-l trăiești
sub arborele florilor dătătoare de violet.
Purtând giulgiul incomensurabil și cenușiu
al celor ce-au adormit pe veșnicie,
cauți apa, focul, rodia,
cauți cu blândețe divina eternitate
– tunetul ce se iscă nu-ți alungă visul,
se naște și moare în necreatul văzduh,
căci stacojiul suflet prin pulberi ți-l arzi.

Vive el faisán.
En el silencio de sus plumas vive el faisán
ave de los ríos sagrados
de las casas profundas cuyos lechos brillan en la obscuridad
de los frutos perfectos, aquellos que nacen y mueren solos
aquellos nunca recogidos como la miel del abandono.
Príncipe del recuerdo con los radiantes colores de la felicidad
el azafrán, el oro, la gota morada del destino
a dónde vuelas en el sueño opresor de la seda dormida
en la soledad de las cosas ingastables vives
en el árbol del añil, de la púrpura.
Con la tela inmensamente gris
de los que duermen para siempre
haces el agua, el fuego, la granada
haces lo perdurable con suavidad divina
el trueno nace cada vez sin despertarte
nace y muere en los cielos increados
arde en el polvo tu corazón escarlata.