N-am dat nicicând zulufe din părul brun
Vreunui iubit, așa cum ție-ți dau,
Căci cu-a mea mână unul acum iau
Și ezitând îl mângâi și-ți spun,
Hai, ia-l! Dar tinerețea e-n surghiun;
Și pletele pe glezne nu-mi mai stau,
Prin roze nu mai zburdă cum zburdau,
Ca la copile; ci pe-obraji le pun,
Că lacrimi multe chipul mi-au brăzdat,
Și-atârnă de pe capul moleșit
De supărări. Zuluful mi-e tăiat
La funeralii, însă l-am iubit,
Vreau să-l iei tu, cu-acel sărut curat
De mama pus pe el când a murit.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sacrificiu făcut din dragoste, oferind o parte din sine (un șuviță de păr) ca simbol al iubirii și al amintirii, chiar și în fața morții și a pierderii tinereții. Gestul este încărcat de emoție și de dorința de a păstra o legătură cu persoana iubită.