Între pocnetul castanelor
și vuietul torentului
împreunându-și sunetele,
inima șovăie.
O iarnă timpurie suflând aspru
te-nfioară. M-arăt
la geana ce topește albeața
zilei în gheață.
Marmuri, vâsle
și la un scuturat
frunze ca elicea, ca săgeata
în șanțuri.
Trece ultima turmă în ceața
răsuflului său.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj de iarnă, evocând un sentiment de melancolie și reflecție. Natura este personificată, iar imaginile puternice sugerează o trecere a timpului și o contemplare a efemerității.