Focile se împreunează
în adâncul zonelor îngheţate,
în grotele amurgurilor, care-s ultimele
ţărmuri ale oceanului.
Vacile Patagoniei
se desprind de ziua
asemănătoare unui tumult, asemănătoare
unui abur greu
care-şi goneşte coloanele fierbinţi
în frigul singurătăţii.
Pustie eşti tu, Americă, pustie ca un clopot:
pe dinăuntru umplută cu cântece care niciodată
nu se înalţă.
Păstorul, locuitorul stepei, pescarul,
n-au ureche, nici mână şi n-au nici pianină
sau vreun obraz care să le steie aproape:
îi veghează luna,
în jurul lor creşte depărtarea, îi urmăreşte noaptea
şi se naşte o zi anevoioasă şi lungă, aidoma celorlalte.
Sensul versurilor
Piesa descrie peisajul izolat și pustiu din Patagonia, evidențiind singurătatea locuitorilor și vastitatea naturii. America este personificată ca un loc pustiu, plin de cântece neauzite, sugerând o melancolie profundă.