Afară se aude un lipăit de picioare
Amestecat cu țipăt și grohăit
De porci ce, târâți la sacrificat, se sacrifică,
Deschizând Carnavalul de mâine,
Și în vântul nemișcat încă ninge.
Lăsate în urmă, trei biserici minuscule
Pe versant înșirate,
Cu acoperișuri roșii de țiglă
Casele mai noi
Și,
Acoperite cu tablă,
Cele mai vechi aproape invizibile
În confuzia zorilor,
Se traversează pădurea aromată
Din Vizzanova
De la ferestre nu deslușești
Laricii, nici trunchiurile,
Nici pe bucăți,
Din Levante se trec apoi munții,
Și șoferul, prin serpentină, are încă un glas:
Sulia, Umbria, Umbria.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj hibernal apăsător, marcat de sacrificiul animalelor și o atmosferă generală de melancolie și introspecție. Călătoria prin peisaj devine o metaforă pentru o călătorie interioară.