Fuge pe nisipul fabulei
Și piciorul lui este ușor.
O, păstor de lupi
Ai dinții luminii scurte
Ce-nțeapă zilele noastre.
Terori, avânturi,
Horcăit de păduri, acea mână
Ce despică foarte ușor bătrâni stejari,
Ești făcut după imaginea inimii.
Și când ceasul e foarte întunecos,
Trupul acela vesel
Ești tu printre arborii vrăjiți?.
Și în timp ce crap de dorință,
Se schimbă timpul, te agiți bănuitor
Îmi scapi cu pasul meu.
Să dormi, ca o fântână în umbră!.
Când dimineața e încă secretă,
Vei fi primit, suflete,
De o undă odihnită.
Suflet, voi putea vreodată să te potolesc?
Niciodată nu voi vedea în noaptea sângelui?.
Fiică indiscretă a plictiselii,
Memorie, memorie neostoită,
Norii pulberii tale
Nu-i vânt să-i ducă departe?.
Ochii mi-ar redeveni inocenți
Aș vedea primăvara eternă.
Și, în sfârșit, nouă,
O, memorie, ai fi nepătată.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema memoriei și a regretelor, sugerând o luptă interioară cu trecutul. Naratorul caută o formă de eliberare sau împăcare cu amintirile sale, dorindu-și o purificare a memoriei.