Giorgios Seferis – Raven (In Memoriam E. A. Poe)

Ani ca aripi. Ce-și amintește corbul nemișcat?
Ce-și amintesc morții la rădăcinile arborilor?
Mâinile tale aveau culoare de măr ce cade,
și vocea asta joasă, revenind mereu!
Călătorii din larg privesc pânza și stelele
aud vântul, aud dincolo de vânt cealaltă mare
ca o scoică închisă lângă ei, nu aud
altceva, nici nu caută-n umbra chiparoșilor
o imagine pierdută, o monetă, nu se-ntreabă
ce-și amintește-un corb pe o creangă uscată:
El rămâne nemișcat pe orele mele, puțin mai sus,
ca sufletul unei statui fără vedere.
Există o mulțime adunată-n această pasăre,
mii de inși uitați și de riduri șterse,
îmbrățișări frânte și râsete întrerupte,
lucrări oprite și stații tăcute,
un greu somn de stropi aurii.
Stă nemișcat. Și-mi privește orele.
Ce-și amintește?
Sunt multe răni în oamenii invizibili, în el,
patimi așteptând suspendate Ziua din Urmă,
josnice dorinți confundându-se cu pământul,
copii uciși și femei cari s-au obosit în zori.
Oare apasă greu pe creanga uscată, apasă greu
pe rădăcinile arborelui galben, pe umerii
celorlalți oameni, ciudatele fizionomii
care nu îndrăznesc să atingă un strop de apă
cufundate în pământ?
Apasă greu, undeva?
Aveau o greutate mâinile tale ca în apă
în peșterile marine, o greutate ușoară
scutită de neliniște,
cu ceva din mișcarea
cu care alungăm vreun gând
nedorit,
întinzând marea până la orizont, la insule.
E greu după ploaie pământul; ce-și amintește
flacăra neagră și dreaptă pe cerul gri,
înfiptă între om și memoria omului,
între rană și mâna ce-a rănit – neagră lance?
S-a-ntunecat câmpul, bând ploaia, a căzut vântul,
n-ajunge răsuflarea mea, cine
îl va face să se miște din loc? Întruna
între memorie și umbrele care se zbat să redevină
bărbat și femeie –
lacună, un piept uimit;
între somn și moarte – stagnantă viață.
Aveau o mișcare mâinile tale
spre somnul mării,
mângâind visul ce urca liniștit
păianjenul de aur
aducând în soare roirea constelațiilor,
pleoapele lăsate, aripile lăsate.