Și-ntoarce proza fața-n poezie,
cuvintele se retranscriu punctate,
e-atâta secetă-n eternitate
și-atâta mâl în ritm și-n simetrie.
Mai sunt multiple semne nevisate
și-n spațiu plânge-atâta veșnicie
că însuși Dumnezeu în ceruri scrie
cu verbe de sinceritate.
E-o transparență suplă visătoare,
bibliotecile foșnesc în somn,
cu fiecare literă mă-ntomn
în sucul-spasm al fructelor amare.
Mi-e timpul scurt cât pleoapa de șopârlă,
mă scald cu moartea în aceeași gârlă…
Sensul versurilor
Piesa explorează efemeritatea vieții și inevitabilitatea morții printr-o perspectivă poetică și introspectivă. Vorbitorul contemplă timpul care trece și se confruntă cu ideea propriei mortalități, găsind o formă de acceptare sau resemnare în acest proces.