Spuneam altădată
că amintirea e timpul în timp ce stă
sau a stat.
Trebuie să mă contrazic.
Ucigașul n-a fost văzut niciodată
în fața unei icoane,
căzut umil pe drumuri,
scâncind în sine ca un animal rănit
pe la hanuri acoperite de iarnă,
decât într-o literatură vecină
al cărei autor genial și dement
iubea teza și demonstrația ei.
Ucigașul transferat hic et nunc
cu pumnul tremurând de forță
în aerul strâns de atâta siguranță,
simțurile toate întinse
ca pânzele unei corăbii
în vântul cel mai asurzitor
și dedesubt viața,
care n-a vrut să mai fie viață,
oprită într-o mirare cât un fulger nervos,
nici nu mai așteaptă să moară,
e moartă,
mortul e mort numai în momentul acela
(mai târziu e un cadavru permanent)
când reconstituie încă o dată trecutul,
chipul care-l sugrumă
și cerul care îi intră în gură,
nu se mai vede apoi decât omul slab
lovind pământul.
din care țâșnește somnul.
Cald.
Roșu. Întunecat.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema morții și a amintirii, sugerând că momentul morții este unic și definitoriu. Versurile descriu un ucigaș și victima sa, reflectând asupra vinovăției și a impactului trecutului asupra prezentului.