Pe voluptatea care rotunji frumosul pântec,
încât e prins în piatră – vecinic cântec –
se reazimă acuma prăfuite tufe de urzici.
Din rănile frumoasei coapse ies furnici.
Iubirea a creat această mică și subtilă gură
pe care dalta a sculptat-o în căldură.
Acum, în al iubirii cald și dulce leagăn,
își face plasa „cap de mort”, păros păiangăn.
A fost creată fruntea într-o lungă meditație
din care n-a lipsit o voluptuoasă grație:
ideea fecundată de eterna frumusețe.
Din acest gând cuprins în suprafețe
și ros de ploi, de geruri și de gârle,
ies gușteri, scolopendre și șopârle.
Sensul versurilor
Piesa descrie degradarea unei statui antice, contrastând frumusețea inițială cu starea actuală de ruină. Natura își revendică spațiul, iar imaginea statuii evocă melancolie și reflecție asupra trecerii timpului și a efemerității frumuseții.