Sunt Tenebrosul, -Văduv, -sunt Cel neconsolat,
Prinţ aquitan, cu Turnul de mult în destrămare,
E unica-mi Stea moartă, -iar luthu-mi constelat
Poartă-al Melancoliei de-a pururi negru Soare.
În noaptea din mormântu-mi, tu ce m-ai consolat,
Redă-mi tu Posilippo, Tireniană Mare,
Şi floarea dragă-acestui piept veşnic dezolat,
Şi bolta unde Viţa dă Rozei sărutare.
Sunt Amor, Phobeus oare?.. Sânt Lusignan? Byron?
De buzele reginei mi-e fruntea-mpurpurată;
Visam în grota-n care sirena-n voie-noată..
De două ori trecut-am învinsul Acheron:
Cu orfica mea liră ce-n modulări îngână
Suspine-adânci de sfântă şi strigăte de zână.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de melancolie și pierdere, explorând teme legate de moarte, identitate și amintiri. Naratorul se identifică cu figuri mitologice și istorice, sugerând o căutare a sensului în mijlocul suferinței.