Nu-mi spune mie, doamnă, cum se moare
Dintr-o iubire cu statut secret –
Mi-e trupul vlăguit de-atâta floare,
Dar nu ascund nimic și nu regret.
Abia mi-ajunge vremea pentru alte
Crucificări stupide și grotești,
În sfera suferințelor înalte,
Prin care nici cu gândul nu plutești.
Sunt disponibil – la aceleași mize –
Și încă foarte bun de împrumutat,
Din pricină de poftă sau de crize
Pentru un timp extrem de limitat.
Nu-mi spune mie, doamnă, câte drame
Încap în carnea mea, definitiv,
Sunt bun de pus, cu porția, în rame
Și licitat ca un tablou votiv.
Dar nu prea cred să-ți fie la-ndemână
Să-mi înțelegi legenda, în vreun fel,
De vreme ce prea suferi să-ți rămână
Onoarea nepătată-ntr-un bordel.
Iubirea mea, oricum, nu-i de vânzare –
Mult prea nebun fiind și prea măreț –
Poți să te-ntinzi de-acum din zare-n zare,
Greșeala cu poetul n-are preț.
Și, tuturor o să le crape buza,
La gândul că vor da de gustul meu,
Strigând patetic: „Ce defectă-i Muza! ”
Datoare mie, prin stigmat, mereu.
Sensul versurilor
Piesa exprimă deziluzia și sacrificiul unui poet într-o relație imposibilă. Poetul se oferă pe sine, dar refuză să-și vândă iubirea, subliniind valoarea inestimabilă a artei sale.