Din frunzele ce-n geam
Azi s-au lovit într-una,
Căzând sub pom morman,
Ți-am pus în carte una.
Bătând în roșiatic,
Ca un țesut domnesc,
Cu fire de jăratic
Ce încă mai sclipesc.
E moale ca atlazul,
Și ca o gură mută
Ce străbătând obrazul
Pe pleoape te sărută.
Precum într-un ghioc
Asculți al mării hohot,
În foaia mea de foc
Cad frunzele cu șoșot.
Auzi foșnirea lină,
Suspinul lor ușor,
Atunci când prin grădină
Le-mpinge un picior.
Sau când le-alungă vântul
Pe drumuri și-n orașe,
Cântând pe tot pământul
Preludii uriașe.
O, Til, ți-am pus în carte
O frunză de atlaz,
Prin care de departe
Te mângâi pe obraz.
Sensul versurilor
Piesa descrie melancolia toamnei și dorul față de o persoană dragă, simbolizate prin frunza așezată într-o carte. Frunza devine o metaforă pentru o mângâiere de la distanță, un ecou al naturii și al sentimentelor profunde.