Pe miriște vânt negru-a vijelie.
Tristețea violetă dă în floare,
Gânduri ce tulburi mintea ne-o îmbie.
Pe gard stau ruje ce muriră-n soare
Și floarea-soarelui brun-fumurie
Topite-n fard albastru la culoare.
Un straniu zvon de clopote sfâșie
Rezede ce muriră negre-n floare
Și frunțile, pe care umbre-adie,
Domol ne cad, albastre la culoare,
Cu floarea-soarelui brun-fumurie
Și ruje ce pe gard muriră-n soare.
Sensul versurilor
The poem evokes a feeling of deep sadness and decay, using imagery of dying flowers and a dark, stormy landscape. It reflects on the transience of beauty and the inevitability of decline, painting a picture of melancholic acceptance.