Tăcut se ridică din neagra pădure un vânat albastru
În jos spre suflet,
Căci era noapte, pașii mei pășeau pe trepte de mușchi.
Sânge și zgomot de arme din timpuri străvechi
Se auzea în fundul pădurii de pini.
Luna strălucește liniștit în dărăpănate încăperi,
De întunecate otrăvuri bete, larve de argint
Aplecate peste ciobanii ațipiți;
Căpătâi lăsându-și tăcută în tăcerea.
Apoi deschide acela mâinile sale încete
Putrezite în somn purpuriu
Și argintii înfloresc florile iernii.
La marginea pădurii întunecate drumuri strălucesc
În orașul de piatră;
Tot mai des cheamă bufnița bețivii în neagra melancolie.
Sensul versurilor
Poezia explorează tema morții și a melancoliei printr-o atmosferă nocturnă și simboluri puternice. Natura devine un cadru al introspecției și al stărilor sufletești tulburi, reflectând o călătorie interioară întunecată.