Când mergem prin întunericul de purpură-al verilor noastre,
Pășesc în fața noastră umbrele monahilor triști.
Mai slab strălucește vița de vie-n jur; grânele îngălbenesc,
O, frate, ce liniște-i în lume.
La căpătâi stejarul freamătă trecuturile noastre de demult,
Spre noi adie înfățișarea-mpietritelor ape,
Grota rotundă a melancoliei virile,
O, frate, se coc negrele nopți de mătănii.
Mai pierdut răsună vântul pe solitara colină,
Beat cântec de harfă al unui îndrăgostit.
Pe sub bolți de mărăcini,
O, frate, noi, oarbe arătătoare, spre miezul nopții urcăm.
Sensul versurilor
Piesa evocă un sentiment de melancolie și nostalgie, folosind imagini ale naturii și ale spiritualității. Vorbește despre trecerea timpului și căutarea unui sens în întuneric.