Ce lemn ales,
Ce sună grav,
De duh.
De criță strălucind.
De mii
De arfe în văzduh.
De mii
De tobe de argint.
Iubito, asta-i marea!.
Auzi cum șiruie
De sus
Pe-a fulgerului
Tari lumini,
Cu floarea focului
În dinți,
Zvârlind pe mal
Ai spumei crini?!.
Iubito, asta-i marea!.
Nu plânge marea:
Bu-buie!
Ori tace
Sub oglinzi de stea.
Iar dacă
Plânge uneori,
Ea plânge
Cum ar cugeta.
Iubito, asta-i marea!
Sensul versurilor
Piesa descrie marea într-un mod poetic și mistic, evidențiind frumusețea și complexitatea ei. Marea este personificată, fiind capabilă să plângă și să cugete, reflectând astfel profunzimea și misterul naturii.
