De câtă vreme stau, smochinele, privind
cum înflorirea-ți nimicești aproape-ntreagă,
și cum, nelăudată, pura taină-ți treci
în de timpuriu roditul fruct.
Șerpuitoarele tale – ca flautul fântânii – ramuri
înduplecă seva: și ea țâșnește din somn
netrezită aproape, în culmea celei mai unice împliniri.
Iată – aidoma dumnezeului serii în lebădă.
.. Noi, însă, vai! întârziem
cu gloria dezbobocirii lovind înșelați
în zăbovitul sâmbure al pământescului rod de pe urmă.
Puțin cei ce simt atât de adânc nevoia de a purcede,
încât inima lor să ardă la zenit
când, ca o mângâietoare adiere de noapte, ispita înfloririi
le-atinge tinerețea gurii și, din pleoapele lor, prospețimea:
poate eroii și poate hărăziții din adolescență pieirii,
cărora marele grădinar – moartea – le-a îndoit altfel vinele.
Încumetători sunt aceia: depășindu-și propriul zâmbet
și-asemănători curtenilor din blândele vederi săpate la Karnak,
deschizând alaiul regelui învingător.
De cel mort de tânăr, uluitor de aproape se află eroul. Pentru el, timpul
nu este. înălțarea sa e trăire. Neîncetat
răpindu-se sieși, pătrunde-n constelația schimbată
a primejdiei statornic la pândă. Acolo puțini îl ajung. Acolo,
negrăitor nouă, destinul exultă în cinste-i
învăluindu-l ca-ntr-o melodie-n furtuna fremătătoarelor sale cicluri.
Ca pe dânsul pe nimeni nu-l pot auzi; dintr-o dată mă biruie
și-i simt întunecatul său glas, ca o cascadă de aer, prin mine trecând.
Ah, cine așadar să m-ascundă nepotolirii de-a mai fi
din nou copil, din nou cu zburdălnicia răzimată de viitoarele lui brațe,
citind povestea lui Samson și pe-a mumei sale
care – stearpă dintru întâi – odrăsli pretutindenescul!
Nu zămisleai tu, o! mumă, încă de-atunci eroul?
Și nu-și plămădeau, încă din tine, ursitele lui împărăteasca-le potecă?
Dorind-o, mii de ființe în sânul tău asurzeau către viață,
dar iată – el rupse, alese, îndepărtă și fu.
Iar când zdrobi columne, vorbi doar revărsarea
lui fără cumpăt, din a trupului tău luncă spre-o mai îngustă lume,
pe la mergerea plinelor sale zodii. O! mume de eroi,
izvoare ale iuților râuri. Prăpăstii adânci,
de la marginea inimii cărora se aruncau jelind
fecioarele – făgăduite jertfe la azima Fiului.
Eroul galopează la nord de Occidentul dragostei,
cu fiecare zvâcnire ce-l năzuie, fiecare mai sus îl înalță,
dar la sfârșitul surâsurilor istovite în urmă, în locul său e altul.
Sensul versurilor
Piesa explorează destinul eroului, relația sa cu natura și cu moartea. Eroul este văzut ca un individ excepțional, predestinat unui rol măreț, dar și efemer.