O iarnă în care prisăcarii văzduhului au închis
albinele de zăpadă în stupi de gheață.
O iarnă în care fulgii aruncau din batiste de vânt lacrimile în copca ochiului.
Omătul înghesuit la gura sufletelor încăpuse într-o sclipire de zăpadă.
Neaua înghesuită la gura cuvintelor încăpuse într-un singur vers de omăt.
Iarna-n care Dumnezeu a făcut primul om de zăpadă, spui,
cu moartea cărunțind inima în sângele timpului.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema iernii ca un simbol al morții și al trecerii timpului, folosind imagini poetice puternice. Vorbește despre pierdere și despre efemeritatea vieții, sugerând o meditație asupra mortalității.