Pădurea stă cu săbiile scoase:
luminii semn și armoniei pază,
în sânu-i regnuri mari oficiază
într-un delir de temple fastuoase.
Plutesc miresme-n pâcle tânguioase,
ciripituri în liniște crestează,
sălbăticiuni țin setea vieții trează
purtând, neștiutoare, moarte-n oase.
Acolo, eu, spre a sorbi putere,
spre-a mă purifica acea pustie
a liniștii: jur împrejur avere -.
Departe veacul dur, și rana vie
ecou rămânâ și-n ecou tăcere:
vreau clipa-aceea cât o veșnicie.
Sensul versurilor
Poezia descrie o evadare în natură pentru a găsi putere și purificare. Vorbitorul caută liniștea și eternitatea într-un moment de contemplare, departe de durerea lumii.