Din vremuri imemoriale
Frumusețea își dezvăluie forma ei minunată
în singurătatea neființei.
Ea se uită în oglindă
și își contemplă propria frumusețe.
Ea e cunoscătorul și lucrul cunoscut,
Privitorul și lucrul privit.
Numai ochii ei au văzut acest Univers.
Toate calitățile ei s-au întrupat:
Veșnicia e câmpul verde al Spațiului și Timpului.
Iubirea e grădina dătătoare de viață a acestei lumi.
Fiecare creangă și frunză și fruct
dau la iveală o trăsătură a perfecțiunii sale.
Chiparosul sugerează măreția ei
Trandafirul ne arată cât e de frumoasă.
Ori de câte ori se ivește Frumusețea,
Iubirea e și ea prezentă.
Ori de câte ori Frumusețea își arată obrazul îmbujorat
Iubirea se aprinde de la flacăra lui.
Când Frumusețea se ascunde în cutele întunecate ale nopții
Iubirea vine și găsește o inimă tulburată.
Frumusețea și Iubirea sunt ca trupul și sufletul.
Frumusețea e ca o mină, iar Iubirea e diamantul.
Ele au fost împreună
de la începutul timpului –
Au mers cot la cot,
umăr la umăr.
Sensul versurilor
Piesa explorează legătura intrinsecă dintre frumusețe și iubire, prezentându-le ca două fațete ale aceleiași realități. Frumusețea este văzută ca esența universului, iar iubirea ca forța vitală care o animă, ambele fiind inseparabile și eterne.