Arunc o privire la stele.
Cerul e o nesfârșire albastră,
uitată parcă așa de la facerea lumii.
Și noi o coajă de nucă..
Și acolo, cad, o mulțime de cioburi
de stele și se sting în oceanul de tăceri
și noapte, care începe sus,
pe deal, la poarta cimitirului,
unde sfârșește satul
și pornește singurătatea,
a câmpiilor, a pădurilor și a apelor.
Luna, – aceeași dintotdeauna –
însoțește și pașii mei de acum,
și leagănă într-o plasă de argint
umbrele din unghere
și somnul viețuitoarelor.
Dorm acum, pretutindeni, toate:
pasărea în cuib și pe ram,
ursul în vizuină,
omul unde s-a nimerit..
Numai în măruntaiele
celor îngropați de curând,
în mormintele proaspete, pretutindeni,
umblă lighioane mici și spurcate..
Oare pătrunde până la auzul morților
din morminte zvonul lumii,
freamătul lumii și cânt și rugăciune?
Stă oare treaz auzul morților
acolo sub pământ?
Gânduri, gânduri..
E târziu!
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra efemerității vieții și a liniștii naturii, contrastând cu neliniștea gândurilor și cu misterul morții. Vorbitorul contemplă universul și locul omului în el, fiind preocupat de existența după moarte.