Celor de la „Meșterul Manole”
Uitați-mi, prieteni, și ochii și cântul,
Uitați-mi și mâna cu care v-am scris,
Pe genele ude coboară un vis
Mai greu ca pământul.
Când umbrele serii pe rând vor veni
Să-mi șteargă din minte-nnoptate poeme,
Voi scrie cu pana uitării pe vreme:
– „Eu nu voi muri!”.
Desprins dintr-o viață, voi merge spre alta,
Nu văd deci, prieteni, de ce m-ați jeli,
Păstrați-mi doar chipul în marmoră gri
Cioplită cu dalta.
Căci vreau să rămână și fruntea și visul
Și gura aceasta cu care-am iubit,
În marmora rece și-n chipul cioplit
Voi ști Paradisul.
Și-n serile-nchise în liniște brună,
Când gâlgâe vinul din cer în podgorii,
Strângeți-mi cu grijă pierdutele glorii
În albă cunună.
Pierdeți-mi, prieteni, și urma-n cetate,
Uitați-mi și mâna cu care v-am scris,
Pe genele ude coboară un vis
Din singurătate.
Sensul versurilor
Piesa este un adio melancolic, în care naratorul își acceptă sfârșitul și cere să fie amintit prin artă. El își dorește ca esența sa, iubirea și visurile, să fie păstrate în marmură, transformând moartea într-o formă de paradis.